Clickul pe unul dintre titlurile de mai jos duce direct la textul respectiv.
Clickul pe "Inapoi la inceputul paginii" de la finele fiecarui text duce direct aici.

Asediul Comitetului Central
Ce te pui tu, ba, cu Melitiea...
Cu  to(n)tii la vot!
Filar Monica
Fusu’ ici, FUS-u’ colea
La vremuri noi, tot NOI
Porcii de la Partid 
Ultimul cartus
Vin americanii!

  
Ultimul cartus

  "Te dau la Reflector..." ...era, in anii 70, suprema amenintare la care recurgea cetateanul exasperat de bâlbâielile mai mult sau mai putin birocratice ale vreunui amploiat rauvoitor sau incompetent. Emisiunea Redactiei social-educative a Televiziunii, lansata de unii dintre pionierii presei vizuale din România, dintre care as aminti câtiva - regretatul Mircea Giosanu, Florin Bratescu, Stefan Dumitriu - a devenit, chiar din capul locului, un simbol al institutiei. Omul de pe strada a perceput-o ca pe una dintre putinele emisiuni care se ocupau de problemele sale, îi reflectau preocuparile cotidiene, si chiar îl aparau, într-o oarecare masura, de belele inerente comunismului.

   Eminamente critic, de la debutul lui si pîna la obstescu-i sfârsit, Reflectorul si-a pastrat consecvent aceasta "marca de fabricatie" intrând în constiinta opiniei publice ca atare. Atât de mult, încât, cu toate încercarile politrucilor de la sectia de presa a C. C. -ului de a desfiinta emisiunea, lucrul acesta nu a fost la îndemâna lor. Decizia respectiva a trebuit sa fie luata de pe cai mult mai mari... Dar, sa nu anticipam...

   La început, tematica Reflectorului era un fel de ghiveci publicistic. Se ocupa de toate problemele: sociale, economice, juridice, etc. La începutul anilor 70, s-a înfiintat Redactia emisiunilor economice. Atunci  s-a decis ca aceasta sa preia subiectele economice critice si sa le trateze într-o emisiune speciala, cu frecventa saptamânala, numita "Teleobiectiv", care nu era altceva decit un Reflector specializat pe tematici industriale, agrare, comerciale, de transport, de cercetare stiintifica aplicata. "Teleobiectivul" a fost realizat din capul locului de Florica Radulescu, Petre Nicolae - Dumnezeu sa-l ierte, mort acum 30 de ani, în exercitiul functiunii, împreuna cu întreaga echipa de filmare, într-un accident de masina lânga Târgul Frumos - si de subsemnatul. Fiecare semna o emisune la 3 saptamâni distanta. O serie de întâmplari tragi-comice au marcat istoria acestei emisiuni, despre care, poate, voi mai avea prilejul sa va povestesc, stimate cititoare si nu mai putin stimati cititori. Acum, nu mi-am propus sa ma opresc decât la agonia emisiunii si la parastasul ei.

   Stiind, desigur, de pe vremea când lustruia ciubotele maharilor de partid cu functii mai mari decât el, cum se falsifica de catre subordonati rapoartele catre bulibasii de partid si de stat, Ceausescu considera emisiunile de televiziune surse de informare mult mai veridice decât istoriile ce-i parveneau  pe cale ierarhica. De aceea, nu o data, ne cerea sa-i spunem lui "de-adevaratelea", un caz sau altul. Iar, de câteva ori, probleme economice a caror rezolvare se împotmolea cu lunile în mlastina birocratiei partinice, au intrat pe fagasul normal, în urma unei informari detaliate si la obiect facute de un realizator de emisiuni saul altul. Îmi vine acum în minte un exemplu de acest fel. Nu mai tin minte detaliile, dar, în esenta, nodul gordian al unui import foarte costisitor pentru fabricarea acelor de masini de cusut, a carui rezolvare trena de ani de zile, a fost  taiat la câteva zile dupa ce un "Teleobiectiv" a abordat problema si dupa ce Petrica Nicolae, realizatorul lui, a facut un raport detaliat catre Ceausescu. Dupa un timp, "Teleobiectivul" si-a schimbat denumirea in Reflector, fiind realizat însa tot dupa vechea schema: o saptamâna Redactia economica, cealalta  Redactia sociala.

  Ei bine, luna de miere dintre Ceausescu si critica prin presa a durat ce a durat, mai precis pâna când si Pingelica a  înteles ca necazurile cauzate de aceasta orânduire contra naturii, care era, este si va fi comunismul, nu mai pot fi puse pe seama lui Dej sau mai maruntilor trepadusi, caci, nu-i asa, "chipul de astazi al Patriei este rodul fidel al gândirii si al faptei Secretarului General al Partidului nostru"... Drept care, o botnita, ultima botnita, a fost pregatita si pentru Reflector. Numai ca, desi la îndemâna, botnita era numai sugerata nu si pusa. Fapt care ne aiurea pe toti, de la Vladica pâna la opinca. Nu întelegeam de ce geniul Carpatilor  se “sfia” s-o spuna de-a dreptul: Ia mai terminati cu prostiile alea… Când, la o miscare a sa aiurea din mâna, strazi întregi picau sub lamele buldozelor, în cazul emisiunilor critice – si în special al Reflectorului - omul o tot dadea dupa cires: ca problema aia n-a fost pusa bine, ca problema cealalta afecteaza interesele economiei nationale, etc, etc, etc… Cei de la sectia de presa a C.C.-ului, ca si mai marii lor, dadeau de ceasul mortii sa-i descifreze intentiile reale. Nu îndrazneau însa sa desfiinteze emisiunea fara un pricaz deslusit si dadeau în bobi… Se propuneau la niveluri de executie tot felul de solutii, care de care mai fistichie, doar, doar… Una dintre ele era: de ce sa nu facem un Reflector pozitiv… Nici una nu se brodea…

   Satula de suturi, Redactia social-educativa a renuntat treptat la emisiune, lucru ce nu s-a întâmplat în cazul Redactiei economice, datorita în primul rând redactorului sef, Sorin Pamfil, un temperament mai bataios, grefat pe o mare dragoste de meserie, dispus sa-si asume riscurile, deloc neglijabile, de a-l supara pe Înalt Prea Sfântul… Ramasese singura emisiune mai de Doamne ajuta, unde se mai critica, chiar daca tot mai în surdina, câte ceva. Secondat de un alt “inconstient”: subsemnatul. Cu toate ca o mai luaseram  pe coaja, o data amândoi, mâna-n mâna (formula eleganta a finului intelectual Popescu Dumnezeu fusese: “dati-i afara pe tâmpitii aia”. Scaparam, în cele din urma, doar cu o sanctiune administrativa), iar subsemnatul de doua ori (sanctionarea mea fiind semnata, din ordin, chiar de Pamfil, în ambele cazuri… Poate o sa mai am ocazia sa povestesc toata tarasenia…), am decis sa mergem mai departe, pâna ni s-o pune explicit calusul în gura…

Inapoi la inceputul paginii

Fusu’ ici, FUS-u’ colea

   În a doua jumatate a anilor 60, când am debutat în meseria de gazetar, Radioteleviziunea Româna lucra în foc continuu. Nu tu, duminica, nu tu, Anul Nou, nu tu, nici macar 23 august. 24 de ore din 24, 7 zile pe saptamâna. Asta în ceea ce priveste emisia. Reporterii lucrau ceva mai mult în saptamânile premergatoare sarbatorilor ca sa asigure fluxul de emisiuni si pentru zilele cu pricina.

   Proaspat în sectia de informatii a REPI – Redactia Emisiunilor Politice Interne – care, mai spre zilele noastre, a devenit Redactia de Actualitati - subsemnatul s-a întîlnit cu noii colegi în fruntea carora  fusese numit – o alta trufanda – L. C. , un gazetar cu o experienta de aproape un deceniu, care era  un coleg simpatic, cooperant. Pare-se, însa, ca  investitura nu prea i-a potrivit. Nu de alta decât ca a luat-o mult prea în serios.

   Ca sa întelegeti mai bine cele ce urmeaza îngaduiti-mi o scurta paranteza explicativa privind drumul unui material de la reporter la ascultator. Seful sectiei dadea o viza preliminara materialului, viza care avea mai mult un rost gazetaresc, pentru ca viza finala de intrat pe post o dadea cineva din conducerea redactiei, asa numita viza politica, VP cum era scris si semnat pe blancul aflat la inceputul benzii de magnetofon pe care era înregistrat un material sau altul. Alaturi de semnatura DP, directia presei adica, un eufemism pentru cenzura clasica. Între cele doua vize era si aceea a  realizatorilor emisiunii Orele serii, care tot gazetareasca era, adica avea grija ca cele comunicate de reporter sa fie interesante, clar expuse si într-un mod atractiv. Materialele difuzate în alte emisiuni informative  nu aveau decât prima si a treia viza. Asadar, o viza politica nu intra în fisa postului unui sef de sectie. Din exces de zel  L. C. si-a asumat-o de bunavoie si nesilit de nimeni, intrând, uneori, în ridicol. Cum a fost si în cazurile a doua dintre reportajele mele, filtrate de „vigilenta” lui L.C.

   Primul dintre ele fusese realizat în laboratorul unei întreprinderi chimice din Bucuresti. As vrea sa mentionez ca, de regula, materialele pentru emisiunile informative aveau o durata medie de circa doua minute.  În scurta descriere a laboratorului, vorbind de ordinea desavârsita  care domnea acolo spusesem ceva în genul „flacoanele cu diferite chimicale aliniate frumos, ca soldatii la parada,....” A trebuit sa scot aceasta benigna remarca întrucât L.C. o considerase militarista  si, deci, complet nepotrivita în contextul politicii de pace promovata „cu consecventa de România socialista în frunte cu secretarul general... blah, blah, blah...” Incredibil, dar adevarat!

   Al doilea caz  mi s-a parut culmea ridicolului. Judecati si dv. Îmi revenise sarcina de a pregati  un reportaj care urma sa fie difuzat chiar pe data de 1 ianuarie. Ansamblul folcloric al Palatului Pionierilor tocmai se întorsese, a treia zi dupa Craciun, dintr-un turneu în Europa Occidentala. Una dintre întrbarile pe care i le adresasem dirijorului suna astfel: „Care piesa din repertoriul dv. s-a bucurat de cel mai mare succes în acest turneu?” Raspunsul a fost scurt si la obiect: „Spre marea noastra mirare Cântecul fusului. În alte turnee bisurile cele mai consistente erau înregistrate la Calusari”.  Ajuns la acest punct L.C. cere sa mai asculte o data pasajul cu pricina. Dupa reascultare cere sa fie scos din reportaj. Crezând ca nu auzise pâna atunci melodia cu pricina, desi cunoscuta, i-am zis: „ E cântecul ala cu Sfârrr, sfârrr...” „Lasa sfârrr, sfârrr... E vorba de FUS. Se poate interpreta.”  Vazându-mi expresia nu prea inteligenta, presupun, L.C. catadicsi sa ma lamureasca: „ F.U.S. F.U.S.... Frontul Unitatii Socialiste! Pricepusi?”

   Pricepui. Pricepui ca nu mai are niciun rost sa continuam discutia. Cenzura, în varianta sa cea mai penibila – autocenzura – ajunsese la mare cinste. Reportajul a intrat pe post fara „Cântecul fusului”. 

Inapoi la inceputul paginii

Porcii de la Partid

   Cenzura politica, „nomina odiosa” pentru militantii libertatii de expresie, fusese o belea constanta în ograda mioritica în anii comunismului. Dreptu-i ca atunci  tunetele si fulgerele, hai sa le zicem, „protestatarilor” erau mult, prea mult, interiorizate. Ca sa fiu mai exact, 100% interiorizate. Logic. Fiind cenzura, nu aveai cum sa dai glas public împotrivirii, caci ea, draguta de ea, era mereu treaza. Basca instinctul de autoconservare, si el, dragutul de el, tot timpul la datorie. 

    „Autocenzura” politica, trebuie privita mult mai nuantat. Cu batista pe tambal adica. Logic, si de aceasta data. Caci, fiind vorba de o complicitate autoconsimtita, nu se cade sa fim excesiv de aspri cu noi însine. Aceasta îngaduinta îsi are explicatia ei. Greu de contracarat, de altfel, din punct de vedere practic. Sa zicem ca un acces subit de verticalitate morala l-ar fi pocnit pe vreun gazetar si ar fi  vrut sa-i dea expresie publica, criticînd sistemul socialist. Unde ar fi putut s-o faca pentru ca gestul lui sa fie larg perceput de „bobor”? În presa scrisa era absolut imposibil, caci pozitia respectiva nu ar fi ajuns la tipografie. În presa audiovizuala s-ar fi putut. Dar numai pentru cîteva secunde, pîna cînd securistul de serviciu s-ar fi desmeticit si ar fi actionat butonul de întrerupere a emisiei. Dupa care ar fi urmat refecul al carui final ar fi fost „trebunalul”, unde împricinatul ar fi beneficiat mai mult ca sigur de prevederile articolului 166 al Codului Penal socialist, adica de „propaganda împotriva orînduirii socialiste”.  Premiul era puscaria de la 5 la 12 ani.

   Asadar toate portitele unui protest, sau macar al unei „sopîrle” mai mult sau mai putin benigne, erau închise. Nu ramînea decît supapapa unui circuit închis de care se bucurau putini. Cum a fost si cazul unei filmari facute la Moreni de regretatul Petrica Nicolae în cadrul unei anchete publicistice care s-a difuzat la emisiunea „Viata satului”, dupa curatirea de rigoare. Nu mai tin minte detaliile, sunt peste trei decenii de atunci. Era vorba de o situatie privind doua crescatorii de porci, una dintre ele apartinînd comitetului local de partid, caci, deh, potentatii zilei nu gustau din carnea harazita prostimii. Aveau nevoie de grasuni hraniti dupa norme aparte, ca nu cumva fiinta lor sa dauneze cu ceva, dupa sacrificare, pretioasei sanatati ai to’a’silor. Luat la întrebari de reporter, unul dintre responsabilii locali ai crescatoriilor de porci, un batrânel simpatic, nu excesiv de coerent,  în focul demonstratiei o tinea mortis cu „porcii de la partid”. Desi era cît se poate de clar ca omul se referea la animalele de la gospodaria de partid, totusi expresia a fost eliminata din cuprinsul anchetei de catre însusi autorul ei, cu binecuvîntarea nu numai a tuturor celor implicati în difuzarea ei, dar si a noastra a celor cîtiva de zeci de gura casca de la etajul 3 al Televiziunii Române, unde era amplasata Redactia emisiunilor economice, care au avut "privilegiul" sa urmareasca ancheta în stadiul ei initial de prelucrare. Mira-m-as tare daca în împrejurarile de ATUNCI, oricare dintre dv, onorabile cititoare si nu mai putin onorabili cititori de ACUM ai acestei relatari, ar fi cutezat sa-si asume riscul de a înfrunta situatia care s-ar fi creat în urma difuzarii pe post a vorbelor cu pricina. În cel mai bun caz chestiunea s-ar fi soldat DOAR cu pierderea serviciului. Dar nu înaintea unor multiple întâlniri cu bratul înarmat al Partidului.

   Un exemplu, unul singur din ceea ce s-a numit autocenzura, un fenomen pragmatic determinat de conditiile concrete ale „epocii de aur”. O oarescare alinare pentru noi toti, cei implicati în asemenea ispravi, se poate gasi în vorbele dragului meu Mark Twain, care, cu circa un secol în urma, zicea, citez: „Dumnezeu a daruit americanilor libertatea cuvîntului, dar si întelepciunea de a nu se folosi de ea.” Fraza care, odata cu trecerea timpului, s-a transformat în „politically correct”. Ceea ce pe plaiurile mioritice, si nu numai, se traduce prin „autocenzura”. Pai, daca si în „cea mai avansata democratie din lume” se purta asa ceva, ce sa mai zicem noi, aflati în acei ani, la ani lumina de „American democracy”? Pai, nu? Pai, da!
    Si ca sa nu ramânem în sfera teoreticului, iata si un exemplu cât se poate de elocvent de cum autocenzura functiona si la case mai mari. Nici mai mult nici mai putin decât la Europa libera. Poate ca un scurt preambul la situatia respectiva va ajuta la întelegerea ei corecta. Prin 1983, cînd actiunea de jugulare a emisiunilor de televiziune era în floare, am avut ocazia si timpul necesar sa ma îndrept spre ceea ce ar fi fost adevarata mea vocatie jurnalistica - emisiunile de sport, si în special de fotbal. Programul 2 al Televiziunii mai gazduia înca emisiuni "comestibile", printre care, duminica seara, una de sport, al carei realizator era nea Misu Tanasescu. Am facut o sumedenie de reportaje fotbalistice culminând cu doua emisiuni succesive de o jumatate de ora fiecare consacrate turneului final al Campionatului European de fotbal din Franta, unde reusisem sa ne calificam. Ulterior mi-am demonstrat talentele care ma chinuiau si la Radio Bucuresti, unde mi-am încheiat cariera de jurnalist în România. Era în sezonul care a culminat cu cucerirea Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua. Urmarisem îndeaproape si comentasem evolutia Stelei. Ultimul meci pe care-l vazusem în Ghencea si-l comentasem a fost cel în care stelistii zdrobisera Honvedul budapestan cu 4-1. Spun toate acestea pentru a arata ca puteam pretinde ca am cunoscut la prima mâna clubul militar. Atît de bine, încât am anticipat si am sustinut public, ca în acea editie Steaua va câstiga Cupa. Asta prin ianuarie 1986, cînd ajuns la Munchen, în asteptarea solutionarii cererii mele de azil politic am început colaborarea la Universul lui Aristide Buhoiu, în paginile caruia am prezis victoria finala a clubului bucurestean. Fiind la Munchen am contactat si Europa libera în persoana lui Nicolae Munteanu - cel ce raspundea de emisiunile sportive - oferindu-mi serviciile de a-l informa despre magnifica echipa de atunci a Stelei, spunându-i si domniei sale credinta mea ca bucurestenii vor fi câstigatorii din anul în curs.Am fost refuzat cu stupefiantul "argument": "Cum, domnule Verzeanu, poti sustine ca o echipa militara a unei tari socialiste va obtine o astfel de performanta?" Pur si simplu am ramas interzis de o asemenea remarca, cu totul neasteptata, caci, ca un gugustiuc obisnuit cu porcariile presei comuniste credeam ca "dincolo", cenzura si autocenzura nu au ce cauta. Dupa putin timp, într-o discutie între patru ochi cu Nicolae Constantin Munteanu - celalalt Munteanu al Europei libere - exprimându-mi nedumerirea cu privire la atitudinea lui Nicolae Munteanu de la "sport", Nicolae Constantin Munteanu mi-a spulberat si ultimele iluzii cu privire la libertatea deplina de exprimare din Vestul "salbatic", spunându-mi: "În fiecare dimineata americanii ne cheama la o sedinta în care ne aproba sau nu temele materialelor pe care intentionam sa le difuzam."

P.S. Iata si o alta situatie, cu desavârsire inexplicabila pentru mine, în ceea ce priveste autocenzura: în dimineata zilei în care urma sa se difuzeze cea de a doua parte a emisiunii despre Campionatul European de fotbal despre care am vorbit mai sus, întâmplator intru într-o cabina de montaj si-l gasesc pe nea Misu Tanasescu puricând din nou - a câta oara, oare? - emisiunea cu pricina, care o predasem cu cîteva zile înainte la Directia de programe. Ce-l nelinistea pe nea Misu si scotea din emisiune? În partea în care vorbeam de victoria României asupra Italiei ,în meciurile din grupa preliminara facusem un joc de cuvinte pornind de la "porecla" nationalei italiene: squadra azzura. Înfrângerea de la Bucuresti îi periclita sansele de calificare. Comentând situatia din grupa în urma acelei partide spuneam ceva în genul " Squadra azzura începe sa vada albastru". Asta scotea nea Misu din emisie. De ce oare? Nu am gasit alta explicatie decât ca autocenzura începuse sa ne cam tâmpeasca pe toti.

Inapoi la inceputul paginii
 

La vremuri noi, tot NOI

   Fericiti aceia care nu au trebuit sa astepte la miezul noptii, în plina iarna, în câmp deschis, un autobuz al transportului în comun, în adierea unui blând crivat. Fericire de care nu s-au bucurat în anii socialismului victorios salariatii platformei industriale de la marginea Craiovei. Noapte de noapte, sute de oameni care lucrau în schimbul al doilea, dârdâiau în asa zisa statie, înjurând - în gând, fireste, - Partidul si pe iubitul conducator.

   Plângerile lor tot mai dese catre oficialitatile locale nu puteau fi rezolvate din nu stiu ce cauze birocratice, drept care acestea, oficialitatile, au încercat o solutie de dupa cires. De fapt, a fost mai mult o initiativa a directorului fabricii de prefabricate, fabrica aflata si ea pe mai înainte amintita platforma industriala, initiativa încurajata - în surdina, însa – de maharii organizatiei locale de partid. Directorul, pe numele lui Smarandescu, daca memoria nu ma înseala, a construit din panouri prefabricate o cabina care apara cât de cât oamenii de vânt. Strict legal vorbind, actiunea era ilegala, întrucât panourile cu pricina erau folosite fara acte. Un control financiar descopera întâmplarea si declanseaza bâlciul birocratic, amendând  directorul „infractor” si amenintându-l cu sanctiuni mult mai dure, ce aveau sa vina. De abia construita cabina este darâmata, iar maharii locali faceau pe niznaiul. Indignati, salariatii de la fabrica de prefabricate, ramasi singurii aparatori ai directorului, scriu toata tarasenia Televiziunii. Nu avui de lucru, preluai mesajul si facui reportajul, care se si difuza. Problema era delicata, caci,  pe de o parte, nu aveam cum sa pledez pe fata pentru un act, care, pe hârtie, era cât se poate de neortodox, conform legislatiei vremii, dar, pe de cealalta parte, era evident ca directorul taiase nodul gordian rezolvând pe propria-i raspundere o problema importanta. Asa ca, personal, am cam dansat pe marginea prapastiei, lucru care nu a întârziat sa fie demonstrat.
   Nu a trecut o saptamâna de la difuzarea reportajului, când la Televiziune a sosit reactia Ministerului Finantelor, sub forma unei scrisori oficiale semnata de însusi ministrul, scrisoare care tuna si fulgera împotriva subsemnatului, care, în loc sa apere legalitatea socialista, gasise de cuviinta sa încurajeze asemenea actiuni cât se poate de daunatoare ei.  Norocul meu era ca, potrivit cutumelor vremii - binecuvântate cutume în acea împrejurare, din punctul meu de vedere – reclamatiile erau trimise spre rezolvare chiar celor reclamati. Deci, ravasul cu pricina ajunse pe biroul redactorului sef, Sorin Pamfil, un mare maestru al „tinerii spatelui” si al contraatacurilor. Tehnica lui Pamfil era sa se faca ca ia de „bune” formulele propagandistice ale regimului si sa le foloseasca în împrejurarile critice pentru redactie. În cazul  de care vorbim acum, raspunsul  lui Pamfil a fost ca redactia nu a facut altceva decât sa militeze pentru telul suprem al politicii Partidului si anume „cresterea continua a nivelului de trai al oamenilor muncii”, formula care nu putea fi combatuta în niciun caz. Ceea ce a pus capat tevaturii.  

   Pentru ca tot veni vorba despre „tehnica” pamfiliana mai pomenesc, într-o foarte scurta paranteza, o alta formula imbatabila folosita de el pentru rezolvarea, mai mult sau mai putin ortodoxa, a diferitelor probleme, nu neaparat oficiale. Formula era: „Eu vin la partid, ca la tatal meu!”. Si urma punerea pe tapet a „cestiunii”, pe care, în calitate de „tata”, partidul, în persoana unui mahar mai mare sau mai mic în ierarhie, nu putea  sa o priveasca altfel decât patern si s-o solutioneze corespunzator.

   Si acum bomboana pe coliva, ca sa-i spun asa, bomboana care va explica si titlul acestei relatari: „reclamagiul” ministru ceausist semna „Florea Dumitrescu”. Nume pe care aveam sa-l regasesc întâmplator, în ultimii ani ai mileniului, trecut într-o lista a stâlpilor de nadejde ai unui regim postrevolutionar, într-o functie care valorifica pe deplin experienta sa de înalt ierarh anterevolutionar, precum cea descrisa ici.  Asta doar daca mai credem ca în decembrie 89 a fost revolutie....  

Inapoi la inceputul paginii
  

„Ce te pui tu, ba, cu Melitiea...

... cu Melitiea, nu se pune nimenea...” Era un refren pe care era foarte sanatos sa-l bagi în seama în anii „iepocii” de aur. Ca de nu... brrrrr....! Nu numa’ în calitate de simplu  „particoler”, dar, uneori, si  în exercitiul functiunii. Cum i se întâmpla chiar subsemnatului în dulcele târg al Urziceniului. Filmam pentru emisiunea Revista economica, emisiune care, în ciuda numelui lipsit de orice „lipici” publicistic pentru marele public, se bucura de o substantiala audienta, datorita faptului ca privea economia prin ochii cetateanului, abordând un stil ofensiv si - foarte important - „hazos”.

   Vedeta emisiunii din acest punct de vedere era rubrica „Flash”, alcatuita în medie din circa 5-6 instantanee de circa 30 de secunde fiecare. În concluzie, fiecare realizator de emisiune vâna pe unde apuca situatii potrivite pentru rubrica cu pricina. De regula, în drumurile cu carul de reportaj spre tinta finala a unei deplasari, opream pe traseu în diferite locuri si o luam per pedes pe strazi în cautarea subiectelor. Ceea ce s-a întâmplat si la Urziceni. Vazusem la intrarea dinspre Bucuresti un mic local de alimentatie publica recent renovat, cu o firma de neon care ne anunta ca acolo e „Bardezi”. Idee fistichie a designer-ului, sa-i zicem, care în loc sa zica „Bar de zi”, gasise de cuviinta sa fie mai ’ot. Am filmat chestia cu pricina dupa care operatorul s-a dus cu scule cu tot, sa-si cumpere ceva de ale gurii, iar eu m-am îndreptat spre masina. Ajuns acolo, ma pomenesc cu doi „tablagii” (numele de alint al subofiterilor de „melitie”) care ma iau la întrebari. Cine sunt, cu ce ocazie pe acolo, de ce filmez. Operatorul, aflat la vreo 50 de metri departare, are inspiratia sa filmeze toata  tarasenia, inclusiv îmbarcarea mea într-o masina a militiei, în calitate de semi-arestat. La sectie se telefoneaza la Televiziune ca sa se verifice daca nu cumva legitimatia mea era vreun „fals”. Cum nu era, apar cîtiva ofiteri, care drept scuza îmi spun ca nimerisem într-o aplicatie prin care se verifica modul în care „organili” îsi însusisera pretioasele regulamente. Cum, mai suspecti decât niste indivizi care filmau firma unui restaurant de lînga o masina pe care scria Televiziunea Româna si care foloseau aparate profesioniste de filmare, nu puteau fi în perimetrul respectiv, ma umflara. În final a iesit un reportajel de vreo doua minute, de tot hazul.
   La viza însa, Directia Presei - eufemismul celor de la cenzura – vazând unuforme militare pe ecran chemara imediat pe cei de la Militie sa-si dea binecuvântarea. Atât M.A.I.-ul (Ministerul de Interne) cât si M.F.A.-ul (Ministerul Fortelor Armate) reusisera sa convinga „acolo sus” ca nimic nu poate sa apara în presa fara gratioasa lor aprobare, dat fiind faptul ca trebuie aparata „onoarea” hainei militare, adica „meletarul” filmat sa fie încheiat la toti nasturii uniformei, chipiul sa fie asezat regulamentar, sa aiba unghiutele curate, etc. etc. etc.... O mare pacaleala caci, de fapt, se urmarea „stopajul la sursa”, adica difuzarea reportajelor, prin „metode specifice”. Metode care constau în aplicarea constanta a legii lui Ohm: „daca esti om cu mine, sunt si eu om cu tine”. Troc clasic, tradus prin: tu nu difuzezi materialul, iar în caz de nevoie eu îti fac un favor. Care, la Militie, însemna, de regula, iertaciune la abaterile de la regulile circulatiei rutiere. În scurt timp apare ofiterul raspunzator de treaba, care zice ca trebuie sa raporteze „cazul”. Dupa vreo ora sunt chemat în biroul redactorului sef – Sorin Pamfil – unde am onoarea sa-i întâlnesc pe vreo cinci ofiteri de militie, în frunte cu celebrul, pe atunci, colonel Victor Beda, sef al circulatiei rutiere pe tara. Ideea pusa în discutie era ca difuzarea acestui caz de exces de zel ar fi pus în lumina proasta „organili” pentru un fapt minor si s-o lasam balta. Cum, subsemnatul, carem, ca mai toti soferii amatori, avea un cui împotriva tablagiilor de la circulatie o tinea cu „nu, si nu, si nu”, Victor Beda, îi spune lui Pamfil ca doreste sa continue discutia între patru ochi si ne roaga sa-i lasam singuri. Dupa vreo 15 minute întreg desantul paraseste Televiziunea, Pamfil ma cheama si-mi spune sa scoatem materialul, ca  s-ar putea sa avem nevoie amândoi în viitor de gratiile lui Beda, caci, nu-i asa, nu exista niciun sofer, amator sau nu, sa nu fi calcat în strachini... Mie, care mai avusesem de a face cu militia pe teme de circulatie cu rezultate deloc fericite, nu-mi prea venea sa dau vrabia din mâna. Dar, cum în perfecta democratie socialista, regula era ca în biroul sefului sa intri cu parerea ta si sa iesi cu parerea lui, bombanind, a trebuit sa scot reportajelul. Desi crestineste este recomandabil sa nu te bucuri de necazul altuia, epilogul afacerii mi-a prilejuit o mare satisfactie. Peste vreo câteva luni, când Pamfil, având nu stiu ce conflict cu un tablagiu, a vrut sa-l rezolve prin Victor Beda. S-a dus la „Melitie” unde to’a’su’ colonel a cam facut pe niznaiul si, în final, dupa destule mofturi, destul de umilitoare, i-a dat dreptate lui Pamfil, care, culmea, chiar avea dreptate.

   Cu câtava vreme înainte mai avusesem o „întâlnire” cu  flacaii de la Melitie. Obisnuiam ca în fiecare an sa fac o emisiune ce vreo 20 de minute cu modul în care este utilizat parcul auto al statului. Nu de alta dar, cu putin noroc, dadeai de situatii de mai mare hazul. Pentru emisiunea respectiva îmi stabilisem „cartierul general” în parcajul de lânga restaurantul „Doi cocosi” din Buftea. Emisiunile erau realizate cu ajutorul inspectorilor din Ministerul Transporturilor, care prin lege aveau dreptul sa opreasca  orice masina si s-o controleze. Zi fasta pentru noi. Într-o salvare oprita la întâmplare gasim, alaturi de sofer, patru flacai, o cutie nu prea mare cu sânge pentru transfuzie si... un porc. Viu. Era în preajma Craciunului. Unul dintre flacai se erijeaza în purtator de cuvânt al grupului si cum o facea într-o maniera agresiv tembela dialogul cu el era savuros. Un singur exemplu: la întrebarea mea ca de ce era nevoie de patru flacai ca sa care cutia cu sângele pentru transfuzie, care  cântarea nu mai mult de doua kilograme, raspunsul suna: „ce, vi se pare ca suntem prea multi?” Episodul cu pricina a facut epoca în emisiunile de televiziune si multi ani dupa aceea aveam surpriza ca unul sau altul sa-si aminteasca de el si sa mi-l aminteasca râzând. La câteva minute dupa ce filmarea respectivului caz se încheiase, norocul ne surâde din nou. Într-un microbuz alaturi de sofer trona un tablagiu. Filmat de noi acesta se pierduse complet si în loc sa ne îndruge ceva cum ca ar fi într-o misiune, fapt imposibil de verificat, cel putin de catre noi, bâlbâia tot felul de scuze mai mult decît puerile, care-l faceau foarte comic. În fine, terminam filmarea omul pleaca amarât si eu cu inspectorul asteptam o alta „prada”. Ochiul de vultur al lui Bebe Badescu, operatorul de imagine, observa însa ca tablagiul nostru se urca din nou în microbuzul care-l astepta la vreo câteva sute de metri mai încolo, si îsi continua cursa ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fuguta dupa el cu masina noastra. Oprim din nou microbuzul. Militianul coboara, de data asta, „terminat” complet. Nu mai era în stare sa faca altceva decât sa bâiguie „maica. maiculita, în ce belea am intrat”. Asta a fost tot ce am putut înregistra pe banda de sunet din secventa respectiva. Întreaga emisiune  arata bine de tot din punctul de vedere publicistic, asa ca, de amorul artei, de aceasta data am rezistat cu brio încercarilor celor de la militie de a scoate episodul cu pricina. Asta pîna cu vreo ora înaintea difuzarii emisiunii, când aflaram ca cineva de „sus” de la Militie reusise sa contacteze pe cineva de „sus”, de la televiziune - sau chair si mai de „sus” - si am primit dispozitia sa scoatem secventa cu pricina pe motiv ca difuzarea ei ar dauna prestigiului întregii noatre militii populare, datorita unui caz izolat. Si scos a fost.
   Am mai avut un caz cu „Melitia”, petrecut, însa, cu multa vreme înaintea celor relatate mai înainte, pe vremea când eram reporter la Radio Bucuresti. Nici acum nu stiu prea bine daca, de fapt, nu ar trebui sa fiu recunoscator celui care l-a pricinuit, deoarece, în cele din urma, a fost o lectie de gazetarie, care mi-a folosit de atunci înainte. La sfârsitul anilor ’60 la radio se difuza o emisiune de circulatie rutiera  realizata de cîtiva baieti mai dezghetati de la Militie. O emisiune terna fara pic de nerv publicistic.  Într-o buna zi realizatorul emisiunii se îmbolnaveste si magareata de a o realiza pica pe mine, ca mai trufanda în ale meseriei, caci seniorii, ca mai toti seniorii, puteau sa paseze juniorilor sarcinile care nu le conveneau.  Mi-am luat treaba în serios, dorind o emisiune mai vie, chiar  cu oarece nuante de autocritica. Drept care am început sa vânez situatii corespunzatoare, printre care – un singur exemplu, doar – si plantarea aiurea a unor semne de circulatie. Tocmai întâlnisem la intersectia din dreptul FCTB – Fabrica de Confectii si Tricotaje –, Apaca de astazi, doua semne care se bateau cap în cap. Primul dintre ele era „Cedeaza trecerea” urmat la mai putin de 10 metri distanta în acelasi sens de circulatie de „Drum cu prioritate”.  Si mai gasisem doua-trei de asemenea situatii, pe care le-am uitat. Dupa ce am facut sumarul emisiunii a trebuit sa-l discut cu colonelul Stefaneasa, seful circulatiei din Capitala. Amabil si cooperant la început, brusc s-a crispat cînd a auzit conceptia mea despre emisiune. Iar când a auzit si cazurile concrete pe care voiam sa le pun în emisiune a întrerupt imediat discutia zicându-mi ca mai vorbim noi a doua zi. A doua zi mi s-a spus ca ofiterul care facea emisiunea s-a însanatosit miraculos si ca nu mai este nevoie de serviciile mele. Banuind cam despre ce este vorba în realitate, am dat fuga sa vad  ce s-a întâmplat cu semnele de circulatie puse aiurea. Totul fusese corectat. Din acea zi înainte nu mi-am mai pus sufletul în batista în fata nimanui, profesional vorbind, multumita colonelului Stefaneasa.

Inapoi la inceputul paginii

Cu  to(n)tii la vot!

   Bâlciul electoral comunist avea osiile bine unse. Rotitele sale functionau perfect din punctul de vedere al papusarilor. Printre ele, la loc de cinste, comisiile de votare, alcatuite din to’a’si de nadejde, instruiti la sânge în tehnica falsificarii votului, caci - nu-i asa? – de la batiusca Stalin citire, nu conteaza cine voteaza, conteaza cine numara voturile. Discretia membrilor comitiilor nu era, totusi, la altitudinea maxima a cerintelor, asa ca rudele,  prietenii mai aflau una, alta de la cei însarcinati cu „abacul” electoral. Nici „privilegiatii” nu aveau lacat la gura, asa ca  „prostimea” ajunsese sa cunoasca si ea tertipurile bolsevice. Drept care participarea la vot ajunsese o farsa. De pilda, familia mea era compusa din patru „votanti”. Mama, care nu prea avea somn dimineata, se ducea la vot printre primii si zvârlea în urna patru voturi, caci membrii comisiei erau extrem de interesati în a termina cât mai repede votarea în sectia lor. Votul fiind obligatoriu, membrii comisiei erau siliti sa mearga pe înserate la domiciliul întârziatilor ca sa le culeaga votul, ceea ce nu era deloc comod. Pe de alta parte „colindul” era complet inutil caci voturile erau numarate chiar înainte ca buletinele de vot sa fie introduse în urne. Asadar, cu draga inima încurajau pe cei care, la fel ca mama, votau cu toptanul. Chestiile astea le aflasem de la doua cunostinte care se ratacisera printre membrii unor comisii de votare.
   Se mai gaseau câte unii, care, pe buletinele de vot, înjurau Partidul si Guvernul, dar, cei mai multi erau urgent despistati de cooperativa „ochiul si timpanul”, în general prin expertize grafologice. Ceea ce, printre altii, i s-a întâmplat si unui prieten al meu, Sandu „Cocârt”. Dupa depistarea lui au urmat câteva întâlniri contondente cu flacaii de la Secu’. Apoi  Sandu a fost pus în discutia colectivului de munca, unde, câteva cotârle antrenate în latraturi partinice, l-au înfierat cu mânie proletara. Din fericire pentru el, nu au fost alte consecinte, decât ca Sandu & Co.  nu si-au mai exersat caligrafia pe buletinele de vot.
   Un alt rol important în angrenajul electoral îl juca presa... pardon, propaganda... Partidul se încapatâna sa prezinte alegerile drept o expresie a unei perfecte democratii, blah, blah, blah... cu toate ca toata lumea, în cap cu însisi „jmecherii” partinici, stia adevarul. Datorita specificului tehnic, acela de a transmite în direct evenimentele, Radioteleviziunea era pe post de vioara întâi în orchestrarea propagandistica. Drept care tara întreaga era împânzita de reporterii institutiei - pe vremea aceea, Radioul si Televiziunea erau una si aceeasi organizatie – care transmiteau de la fata locului „entuziasmul” cu care „boborul”  îsi vota alesii. Ca veni vorba de deputatii „in spe”. În afara marilor mahari, titulari de drept în Marea Adunare Nationala, pe liste mai figurau, pe post de masina de vot, tot felul de cetateni care nu aveau alta vina decât ca datele lor biografice se potriveau tintarului menit sa demonstreze ca paleta de deputati era compusa din toate paturile sociale, deci era democratica pâna în maduva oaselor.  Pe vremea când eram student am cunoscut si eu o candidata la deputatie: o fata draguta în vârsta de vreo 28 de ani, inginera, utecista, necasatorita, cu parinti muncitori, domiciliata într-un oras cu puternic profil industrial. Fata nu avea niciun fel de treaba cu politica, dar avusese ghinionul ca profilul ei biografic sa pice exact pe tintarul de care pomeneam mai înainte. Bineînteles ca ea fusese aleasa de electoratul disciplinat - nimeni nu patea rusinea de a fi respins – si conform circului postelectoral venea la Bucuresti pentru investitura. Prietenul ei, coleg de an cu mine, care statea la camin, era în febra cautarilor unui cuibusor de nebunii amoroase, pe care l-a gasit la un suflet nobil: subsemnatul. Apoi, ori de câte ori urma o sesiune a Marii Adunari Nationale, cuplul îsi rezolva afacerile extraparlamentare în locatia cu pricina. Cu aceste ocazii am putut constata „habarnismul” politic ireprosabil al deputatei, un caz dintre cele câteva sute asemanatoare din asa zisul Parlament comunistoid.
   Dupa aceasta paranteza sa revenim la oitele noastre electorale. Printre zecile de reporteri expediati pe coclaurile scumpei noastre patrii, ca sa relateze atasamentul cu care boborul vota, m-am numarat si eu. Destinatia: Slatina. Pe vremea aceea, sfârsitul anilor ’60, orasul nu arata prea bine. Hotelul „cel mai cel” avea încalzire cu lemne, grupul sanitar comun, mobilier gata de scos la pensie, telefonul la receptie, etc. Cum consemnul  era sa nu ne miscam din hotel în asteptarea unor indicatii urgente la care trebuia sa raspundem imediat, cele trei zile precedente zilei alegerilor pe care eram sa le petrec la „marele cartier general” din Slatina, nu se anuntau prea vesele. Cu pile am reusit sa primesc suplimentar câte o galeata de carbuni pentru soba din camera, iarna fusese prea harnica în acel an, si - realizarea realizarilor - acces nelimitat la un delicios vinisor rosu de Sâmburesti, care mi-a facut mai suportabil exilul temporar. Normal, nu a fost nicio indicatie de ultima ora, caci bâlciul fusese aranjat fara fisura. Cu chiu cu vai ajunsei si în ziua marei sarbatori, cînd cu noaptea-n cap ma prezentai la comandamentul local electoral. Misiunea  era sa transmit telefonic în fiecare ora evolutia votului. Adica prezenta boborului la urne. Datele îmi erau furnizate de oficialitatile slatinene reprezentate de un tinerel simpatic, cu care m-am „împrietenit” repede. Atât de bine, încât dupa vreo doua ore, mi-a dat graficul orar al prezentei la vot, grafic alcatuit în seara precedenta la Comitetul Judetean de Partid. Asadar, pe la ora 10 dimineata eu aveam deja prezenta orara la vot, de la ora 11 în sus, pâna la ora 19, când se decisese ca la vot se prezentasera 99,98% din electoratul judetean. Toate bune si frumoase cu mine, cu o singura exceptie: acceleratul spre Bucuresti  pleca din Slatina la 18.20, iar perspectiva petrecerii unei alte nopti la hotelul din localitate ma îngrozea. Cu de la mine putere am luat „eroica” hotarâre de a transmite la redactie ca alegerile s-au încheiat în judetul Olt la ora 17.45. Uraaa si la gara! Am prins acceleratul. Cum bine intuisem, nimeni nu s-a scandalizat, ba chiar cred ca nici nu s-a bagat de seama subterfugiul, care, mai mult ca sigur, nu fusese singular.

Asadar, la Radiodifuziune alegerile din judetul Olt se încheiasera la 17.45. la Televiziune, probabil, la ora 18.00, iar în presa scrisa, tot probabil, mai erau doua procente.
   Ceea ce, nu mult mai târziu, într-un banc larg circulat, a avut  varianta, ilustrativa pentru raportarile false:  la Radio si la Televiziune însamântarile  s-au terminat, în Scînteia mai sunt neînsamântate 100 de hectare.  

Inapoi la inceputul paginii

   Se poate numi o premonitie? Nu prea cred, desi ideea este foarte tentanta. 
   Întâmplarea s-a petrecut la îngemanarea anilor '60 cu anii '70. Lauda de sine a potentatilor vremii decolase demultisor. Însa elogiile nu erau la cote prea de tot desantate, care nu au întârziat ca sa se manifeste. "Promovata"de curând la rangul de "organ de partid si de stat" de la cel anterior de "Comitet de Stat de pe lânga Consiliul de Ministri", Radiodifuziunea se simtea "recunoscatoare" si începuse sa actioneze ca atare. Adica, usurel, usurel, trecuse de la un ton destul de ponderat, cu care propaganda alinta la modul general Partidul, la unul ceva, ceva mai "personalizat". "Meritul" chilipirului care cazuse pe capul românilor, odata cu comunismul, începuse sa fie atribuit lu' sefu'. Ceea ce era cât se poate de adevarat, numai ca în sensul diametral opus celui dorit de Pingelica. 
    Pe scurt, iata povestea. Cu ocazia nu mai stiu carei aniversari comuniste, sectia de presa a Comitetului Central initiase un ciclu de emisiuni în care urmau sa se prezinte "realizarile" din fiecare judet. Din cele 41 de emisiuni subsemnatului îi revenise "cinstea" de a încheia ciclul cu Bucurestiul. Bomboana pe coliva emisiunii trebuia pusa de un scriitor. Si cine altul mai potrivit decât Eugen Barbu ar fi putut fi în postura de tamabalagiu? Nu atât pentru ca era bucurestean get-beget si un nume sonor în lumea literara, cât pentru ca era gata oricând sa gâdile orgoliile partinice. Tin minte ca în preajma zilei de 26 ianuarie a nu mai stiu carui an - ziua nasterii lui Ceausescu - când "constiinta natiei", cum îi placea breslei scriitoricesti sa se considere, dadea de ceasul mortii sa ocupe un loc cât mai de frunte în competitia pupincurismului, Eugen Barbu a binemeritat premiul de originalitate. Mai toate epitetele elogioase fiind deja fumate, E.B. a gasit unul absolut nou: FRUMOS. Ceausescu era un barbat frumos. Nu numai genial, clarvazator, ctitor, erou, etc, etc, etc…. 
   Revenind la emisiunea cu pricina am avut, însa, surpriza refuzului de participare. Nu, nu din cauza ca pe E.B. l-ar fi palit vreo criza de constiinta, ci pur si simplu, pentru ca el citea execrabil textele, lucru pe care eu, mai proaspat în ale radioului, nu-l stiam. Cum-necum, emisiunea ramasese descoperita la capitolul respectiv. "Salvarea" a venit de la Ion Lavric, redactor-sef adjunct la R.E.P.I. (Redactia Emisiunilor Politice Interne), care, coleg de facultate fiind cu Alexandru Andritoiu, l-a rugat pe acesta sa ocupe locul vacant, rugaminte pe care poetul a acceptat-o prompt si nu numai din cauza ca venea de la un amic… Se ivise o ocazie de înregimentare în corul laudatorilor, ocazie care nu trebuia ratata, caci, cine stie când, cine stie unde, s-ar fi putut sa foloseasca la dobândirea unui ciolanel mai gustos…. Zis si facut! Textul a fost comis, suna "pe linie", asa ca l-am dus la viza. Lavric si cine l-o mai fi vazut i-au dat O.K.-ul. Asadar, am purces la înregistarea lui pe banda de magnetofon. Nici eu, nici ceilalti care au vazut textul scris nu am realizat o "strâmba", evident involuntara, pe care, însa, urechea de radiofonist a sesizat-o imediat ce a auzit-o rostita. Iata, concret, despre ce era vorba în finalul glorios al cuvântarii "andritoiene": poetul vedea cu ochii mintii cum în fiecare dimineata, dând exemplu natiei, viitorul odios pasea pe treptele Comitetului Central la orele 8 trecute fix spre câstigul pâinii celei de toate zilele. Nu mai tin minte exact fraza apoteotica, cuvintele cheie mi le amintesc, pentru ca erau de neuitat. Sunau cam asa, vorbind despre sosirea la C.C: "….la al caruiA SEDIU…" Auzind cuvintele cu pricina ma umfla un râs de nestapânit. Am oprit înregistrarea sub privirile nedumerite ale poetului si l-am poftit sa asculte ce tocmai zisese. Nu a realizat ca tocmai vorbise despre asediul Comitetului Central asa ca i-am explicat eu. Autorul a ramas mut pentru câteva clipe, dar si- revenit rapid si a schimbat textul "…. la al carui sediu…" 
   A fost sau n-a fost o premonitie? N-as zice, desi, peste mai bine de trei decenii, gura pacatosului se dovedi a fi aurita….

Inapoi la inceputul paginii

   Nu-mi amintesc sa-mi fi petrecut o mai plicticoasa seara decât aceea a zilei de 24 Ianuarie a unui an de la începutul deceniului 8 al secolului trecut. Timp de mai bine de doua ore a trebuit sa stau întepenit pe scena Ateneului Român, dupa cortina trasa. În fata cortinei, urmariti, într-o sala plina ochi de o audienta adusa cu arcanul, "aplaudacii" obisnuiti ai bâlciurilor de Partid si de Stat, tronau în prezidiu vreo zece mahari. Conducea parada Paul Niculescu Mizil. Asadar, protocol zero. Drept care în spatele cortinei erau vreo cinci-sase flacai zdraveni, cu pistoalele atârnate sub haina, asa cum se vad în filmele americane. Basca câteva zeci pe caile de acces si câti or mai fi fost printre aplaudaci. Sa NU care cumva ca "dujmanii boborului" sa ne vaduveasca de pretioasa fiinta a celor din fruntea bucatelor. 
   Cum ziceam, în spatele cortinei, lânga ochii si urechile Partidului, statea cuminte pe un scaun subsemnatul alaturi, în prima parte a festivitatii, de tizul meu, Valentin Hossu Longin. Tandemul radiofonic fusese constituit ad-hoc din motive logistice, sa le zicem asa. Din nu mai stiu ce motive tehnice, obisnuita procedura de instalare a aparaturii de înregistrare nu a putut fi aplicata si s-a apelat la una de "avarie", facilitata de apropierea dintre cladirea Radiodifuziunii si Ateneu. Adica, au fost trimisi doi reporteri si un magnetofon. Vali, pe post de "alergator de la Marathon", iar eu pe cel de "tine cal". Festivitatea începea la ora 18:00, iar emisiunea Orele Serii la ora 19:00. "Vedeta" emisiunii era relatarea de la ceremonia le la Ateneu. Solutia preconizata era ca sa înregistram unu-doua minute de la fata locului, ca sa avem "atmosfera salii". Vali trebuia sa ia banda de magnetofon si s-o duca iute-iute la redactie, unde cele unu-doua minute urmau sa fie "lipete" de asa-zisul reportaj, al carui text fusese înregistrat în prealabil. Problema înregistrarii prealabile nu era o problema, deoarece, pe de o parte, tipicul festivitatii era acelasi de ani si ani de zile, iar, pe de alta, se limita la fraze de ordin general, asa ca nu era vreun pericol si sa se dea cu bâta în balta. Rolul meu era sa recuperez microfonul magnetofonului, la finele ceremoniei, ceea ce nu se putea face în timpul ei, fara a tulbura, atât festivitatea cât si pe to'a'sii care cuvântau cu avânt revolutionar, caci - nu-i asa? -, si Unirea Principatelor era tot un merit pecerist.... 
   Zis si facut. Vali, norocosul, se arunca în masina care-l astepta si îsi facu treaba la redactie. Eu, ghinionistul, ramasei sa recuperez aparatura. Ghinionist, pentru ca a trebuit sa suport poliloghia fara sare si piper a cuvântatorilor. O imensa plictiseala, dublata si de faptul ca trebuia sa o ascult nemiscat pe scaun, ca nu cumva eventualele scârtâieli ale fâtâielilor pe scaun sa nu razbata la prezidiu. Când mai îndrazneam sa-mi schimb pozitia, privirile mustratoare ale îngerilor pazitori de la Secu', antrenati si în ale imobilismului perfect atunci când împrejurarile o impuneau, erau suficient de graitoare pentru a împiedica un alt sacrilegiu de acest fel. Asadar, mai mult încremenit pe scaun, încercam sa-mi fac cât de cât suportabil chinul, gândindu-ma la fel de fel de lucruri sau cercetând mediul ambiant, dominat de o padure de scaune, puse unul peste altul. Scaunele erau cele ale orchestrei Filarmonicii bucurestene. La un moment dat privirea mi se opreste la o placuta de metal, pe care scria, pe rândul întâi, FILAR iar pe al doilea MONICA si un numar. Ia uite, dom'le, îmi zisei, ce ordine în orchestra Filarmonicii. Fiecare membru al ei îsi are un anume scaun, ca altfel nu i-o merge instrumentul ca lumea.... Peste vreo doua minute privirea îmi cade pe un alt scaun, pe care vad o placuta similara cu cea dinainte cu aceeasi inscriptie, numarul fiind , însa, diferit. Atunci realizez ca, de fapt, FILAR MONICA nu este numele unei membre a orchestrei, ci FILARMONICA cu numerele de inventar ale scaunelor respective. M-a umflat un râs de nestapânit, spre marea nedumerire a baietilor cu ochii albastri.... Ce-o fi fost de râs în cuvântarea tovului Mizil? Explicatiile mele ulterioare, nu prea au convins. Ma întreb si acum, daca episodul cu pricina nu sta la loc de cinste în dosarul meu de la Secu'....

Inapoi la inceputul paginii

   Dupa "alunizare", americanii au initiat un triumfal mars prin lume ca sa-si prezinte "trofeele". Printre escale era si Bucurestiul, unde sala Dalles urma sa gazduiasca expozitia cu pricina. Sigur ca asa ceva nu putea sa scape presei românesti, cu toate ca evenimentul demonstra ca "putredul imperialism" american îi cam luase caimacul cosmic marii tari a socialismului victorios. 
   Radioul si Televiziunea aveau aceeasi vesnica problema, de care presa scrisa era scutita: timpul! Eugen Preda, în acea vreme redactor-sef la Redactia de Actualitati Radio, nu contenea sa ne aminteasca în stilu-i de fronda - usor pueril, as putea spune - la adresa celor care, mai mult sau mai putin tacit, credeau ca Sefu-i Partidul mult iubit, zicându-ne ori de câte ori se ivea prilejul, ca, la Radio, supremul sef nu este, si arata cu mâna stânga, peretele pe care trona portretul Înalt Prea Sfântului de Partid, ci, si arata cu dreapta, peretele pe care era un ceas. Ziarele prezentau evenimentele a doua zi, asa ca indiferent de ora la care se desfasurau acestea, timpul nu era un factor detrminant pentru ele. Ceea ce nu era cazul presei audiovizuale, daca vorbim despre Redactia de Actualitati. Emisiunile informative principale ale Radioului si Televiziunii se difuzau la ora 19. Multe dintre evenimente aveau loc seara, cam în jurul orei 18, cum a fost si cazul expozitiei americane de la Dalles. Deci principalul "dusman" care trebuia învins de cele doua institutii, era foarte strânsa cursa contratimp. Pe vremea aceea eram reporter la sectia de informatii din Radiodifuziune, unde, atât în calitate de mai june, cât si în aceea de barbat - o buna bucata de vreme sectia numara cam 10 "reporterite" si doar doi reporteri, dintre care al doilea era trecut binisor de 50 de ani - eram fatalmente potrivit pentru asemenea "aventuri" publicistice, aventuri care presupuneau înainte de toate o rapiditate cosmica, asta ca sa rimam cu specificul expozitiei de la Dalles. Îngaduiti-mi o scurta paranteza explicativa cu privire la modalitatea de lucru a unui reporter radio. Înarmat cu un magnetofon acesta facea înregistrarile pe teren. Venea cu ele la Radiodifuziune si copia înregistrarile pe o banda de lucru, banda care era fonotecata apoi în studio. Urma, de regula, scrierea textului însotitor, înregistrarea acestuia si, în final, asamblarea materialului. Veneau apoi cerberii cenzurii si viza profesionala care dadeau bunul de emisie, dupa care materialul era "pus în unda", ca sa folosesc jargonul radiofonic, adica se difuza, ca s-o spunem pe româneste. Sper ca aceasta scurta descriere a bucatariei meseriei este suficienta pentru a întelege cît de dificil era sa înfaptuiesti toate aceste operatii în cel mult 75 de minute, daca materialul se pagina mai spre mijlocul emisiunii - deci se mai câstiga un sfert de ora. Printr-o stricta organizare a etapelor, cu mici smecherii ale meseriei si cu putin noroc - putin mai mult noroc, chiar - era posibila aceasta minune, într-o vreme când transmisiile în direct erau o rara avis, si din motive tehnice. 
   Iata-ma, asadar, la ora 17, la sala Dalles. O prima surpriza de proportii aproape catastrofale: inaugurarea era oficiala, adica "prostimea" nu avea acces, pen'ca era invitata stabimea si festivitatea avea un grad ridicat de protocol. La care se mai adauga si paza exceptionala a pretioaselor exponate. O simpla pietricica de pe luna valora mai mult decât un munte de aur, daca ne gândim la sumele uriase cheltuite în toate etapele premergatoare ajungerii pe Luna. Prin sala misunau zeci de flacai mai mult sau mai putin gradati. Ei si numai ei. Din punctul de vedere al reporterului cetatenii respectivi erau complet nefolositori pentru realizarea reportajului, caci eventualele mici interviuri luate din audienta nu ar fi dat "bine", daca si-ar fi prezentat identitatea reala. Asadar, o parte a reportajului era ratata. Ma rog, mergea si fara ei. Dar adevaratul cataclism abia urma sa se produca. "Maharii" întârziau si festivitatea nu începuse înca la un sfert de ora dupa ora anuntata. Cum tipicul unei asemenea manifestari consta în înregistrarea unei fraze sau doua dintr-o cuvântare, la care se adaugau câteva elemente de reportaj, de culoare locala, adica, ajungerea materialului la Radiodifuziune în timp util difuzarii era foarte, foarte serios periclitata, mai ales în cazul respectiv, când fragmentul de cuvântare ar fi trebuit sa fie luat din speech-ul unui american, ceea ce presupunea o operatie suplimentara la montaj si anume traducerea si suprapunerea ei peste fragmentul cu pricina, ceea ce ar fi necesitat câteva minute suplimentare în operatia de finisare a reportajului. Norocul de care pomeneam mai înainte ma parasise. Situatia devenise disperata. Singurul lucru care mai putea fi facut era renuntarea la tipic si improvizarea. Ceea ce am si facut. Am dat drumul la magnetofon ca sa am cel putin ambianta sonora de la sala Dalles si am început cu primul lucru care mi-a dat prin cap, ceva în genul: "De azi înainte, EL trebuie sa fie foarte prudent, când, pe o banca în parc, sub clar de luna, va avea ideea sa-i promita luna de pe cer alesei inimii sale, caci, iata, daca nu Luna, cel putin parti din ea au si ajuns pe Pamânt." Urmau sumare descrieri ale exponatelor care si încheiau cele doua minute de reportaj. Renuntarea, atât fortuita cât si fortata, la tipicul aproape sacrosant al relatarilor radiofonice de la asemenea evenimente avea si darul unei mult mai rapide prelucrari post-înregistrare, asa ca reportajul a putut fi difuzat în schema orara preconizata. În plus, aceasta noua abordare, care a facut o mica bresa în limbajul de lemn, s-a bucurat de o calda apreciere din partea colegilor si a audientei. În ceea ce ma priveste, acesta a fost punctul de plecare pentru propriu-mi stil gazetaresc, în perpetuu si, uneori, exagerat razboi cu limbajul de lemn, razboi care, din pacate, nu s-a bucurat întotdeauna de aprecieri pozitive din partea colegilor. 
   Dar despre aceasta problema voi vorbi altadata.

Inapoi la inceputul paginii